c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i c a r t u r e s t i
Acum cred ca stiti ce vreau de Craciun, nu? :)) Si decat sa am tot timpul barcile pe fundul oceanului mai bine dau sugestii in stanga si in dreapta, ca deh, vorba aceea:
Si uite ca nesimtirea, pesimismul si o vreme urata, rece, de-ti ingheata pana si oasele in tine, pentru ca doar organele au mai ramas de distrus…sufletul nu mai exista de mult te ajuta sa treci mai departe, sa nu simti prea mare lucru. Pesimismul e bun. Optimismul e daunator.
imi vine sa scriu poeme dar mi-a inghetat mana si cad fulgi rahitici pe ecranul telefonului si doamna de la cantina tocmai a deschis usa si merg sa mananc. Stomacul meu se revolta deja.
Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drum vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă.
Şi câteodată pozele devin adevărate poveşti spuse de voci mute, dar colorate, tremurate de sentimentele ce zac ascunse în noi. Iar o seară petrecută cum trebuie, în compania cui trebuie poate să şteargă umbra celorlalte zile mohorâte în care zăpada ţi se părea anostă, murdară, iar aerul sufocant încât ţi se părea o alternativă mult mai bună să nu…respiri.
Şi viaţa trece pe lângă tine şi tu nu îţi dai seama de asta. Poate fiindcă eşti prea preocupat de alte lucruri, sau poate pentru că nu îţi pasă. Şi îţi spui mereu că şi mâine este o zi în care poţi să trăieşti pentru că azi ai alte lucruri de făcut. Şi atunci apare cineva de după colţ şi te prinde de mână, te smuceşte, te trage afară din ritmul tău haotic şi-ţi şopteşte la ureche să stai, să aştepţi, să priveşti maşinile pe geamul îngheţat al autobuzului, să priveşti luminiţele de Crăciun, să îţi alegi cu grijă muzica pe care o asculţi, cărţile pe care le citeşti. Îţi spune să evoluezi mereu, să nu stagnezi, să urci mereu treptele piramidei, să fii deschis, să speri, să vrei mai mult, să cauţi mai mult. Să nu te mulţumeşti cu lucruri banale, simple, când ştii că poţi mai mult. Şi tu trezeşti ca dintr-un somn otrăvitor şi îţi dai seama că ai pierdut vremea până în acel moment şi te ridici de pe jos prăfuit, lovit, dar mai viu ca niciodată.
Si ninge şi mă doare gâtul. Cred că am umblat mult prea subţire îmbrăcată zilele astea când ar fi trebuit să-mi iau ceva mai gros. E felul crud al iernii de a-mi arăta că există, că a sosit şi că nu mai este timp să mă pierd în vise şi iluzii. Îmi urlă în urechi că este timpul să-mi mişc fundul de pe scaun şi să fac ceva, orice, care să mă picteze în culori strălucitoare ce iasă în evidentă din masa omogenă de oameni ce se învârte în jurul meu. Sau poate am să-mi deschid eu tuburile de acrilice şi am să mi le vărs în cap.
Si ninge şi mă doare gâtul. Cred că am umblat mult prea subţire îmbrăcată zilele astea când ar fi trebuit să-mi iau ceva mai gros. E felul crud al iernii de a-mi arăta că există, că a sosit şi că nu mai este timp să mă pierd în vise şi iluzii. Îmi urlă în urechi că este timpul să-mi mişc fundul de pe scaun şi să fac ceva, orice, care să mă picteze în culori strălucitoare ce iasă în evidentă din masa omogenă de oameni ce se învârte în jurul meu.
Am făcut ordine azi într-o parte din mine şi am aruncat la gunoi ce mă ţinea de-un picior şi nu-mi dădea drumul. Am aruncat lucrurile care credeam că îmi plac, dar despre care ştiam că NU îmi plac. Cred că te citez când spun că nu vreau să stagnez, că vreau să evoluez până când ajung acolo unde vreau. Şi când ajung acolo am să-mi caut un alt ţel, o altă ţintă. Nu-mi place să stau, să vegetez, deşi se întâmplă destul de des în ultima vreme. E de la vreme, îmi zic, dar e tot de la mine. Poate nu ştiu să mă motivez îndeajuns sau poate nu ştiu încă ce vreau cu adevărat. Sau poate că nu mi-a fost furat visul din braţe şi nu am fost obligată să-l recuperez. Îmi place să-mi ţin mintea ocupată, să mă fac folositoare pentru mine, să simt cum cresc, cum mai adaug o piesa de lego la formarea mea. Da, pentru moment, construirea mea va fi ţelul meu.
Cu dedicaţie pentru că mă cerţi prin cuvinte scrise de un pix albastru, pentu că nu mă laşi să cad în banal şi îmi aduci aminte că vreau aceleaşi lucruri ca şi tine, sau, mă rog, o parte din ele. Şi ştii să mă citeşti chiar dacă nu mă priveşti în ochi. Şi spui că nu ştii să dai sfaturi. Şi poate e adevărat, dar uite că pe mine mă ajută. Şi-mi dai lucruri despre care ştii că sunt bune şi nu superficiale, ca mai toate din ziua de azi. Ştiai că mă influenţezi? Cred că ţi-ai dat seama, altfel nu aş mai fi scris aici. Şi da, se pare că depind de oameni, pentru ca mai mereu vorbesc de ei şi mă raportez la ei. Nu spuneai tu că omul este format de alţi oameni, sau, mă rog, cu ajutorul lor?
Şi cred că am prea mulţi “şi” pe aici…
Şi o muscă zboară prin cameră şi mă întreb de unde naiba a apărut. E iarnă şi ar fi trebuit să-i îngheţe aripile. Sau am să i le rup eu pentru că nu-i suport bâzâitul.
O iarna cu cer in nuante de galben, care, in curand, va ingheta si el. Deci a venit a iarna. Si va veni vacanta, si voi pleca departe de tara asta intr-un loc…poate mai rece, dar atat de calduros din multe alte privinte. Ma intorc acasa dupa o saptamana plina si frumoasa. Frumoasa cu adevarat. Mi-a fost dor sa spun asta si daca stau bine sa ma gandesc e prima data cand afirm acest lucru de cand sunt la facultate. Eeeh…are si ea partile ei bune. Ma intorc acasa intr-o masina, acompaniata de un pisoi dragalas, purtand in jurul meu un peisaj specific Craiesii si incalzita de un zambet aruncat in fuga pe strada… Cate minuni poate face un zambet si cate chestii poate trezii in tine.
Confidentele unei visatoare 