20 noiembrie 2012

Este noiembrie. Este frig desi soarele straluceste pe cer. Un soare ranjitor cu dinti de gheata, sparti pe alocuri. Pe trotuare zac frunzele sfasiate de frig, de ceata, de toamna. Nuante de maro imbraca orasul, imi imbraca sufletul. Se pare ca lumea nu mai stie ce este aia decenta. Copaci nuzi, parcuri goale, spirite pustiite peste tot. Totul pare atat, dar atat de singuratic…si totusi… Imi place toamna, ma defineste, ma intregeste, este anotimpul meu preferat. Este inceputul pe care toti il asteapta dupa un final grandios de vara. Ar fi trebuit sa fiu nascuta toamna..da, ar fi trebuit. Dar toamna aceasta, toamna din 2012, ma uraste. In repetate randuri am incercat sa o intreb ce are cu mine, am cautat raspunsuri, dar semenele de intrebare au ramas aninate in aer. Ma simt goala, pustiita, sfarsita. Incerc sa scot la iveala eul meu liric, incerc sa trezesc imaginatia si spiritul din mine, dar se pare ca au fost de mult timp ucise. Ucise cu brutalitate, lipsite de hrana vesnica a sufletului, lipsite de randuri scrise de o mana priceputa. Nu mai stiu sa leg doua cuvinte si asta doare pentru ca asta inseamna ca nu mai stiu sa-mi astern o bucatita din mine pe o foaie veche patata cu cafea. Nu am nevoie de cuvinte impopotonate, de fraze inflorite. Am nevoie de simplitate, simplitate ce era pretutindeni inainte, dar care a fost inghitita de mediocritate si absurd acum, dr lucruri de prost gust si pseudocultura. Parca nu mai am timp pentru nimic, nu mai am timp pentru mine, pentru restul, desi am impresia ca mi se intind la picioare miliarde de secunde in care as putea face orice. An nevoie de hrana pentru suflet, dar ea este inchisa departe, la 200 de km, intre patru pereti ce mi-au servit candva drept camera a copilariei mele. Am spus vreodata ca urasc si iubesc deopotriva filozofia? Vreau sa readuc la viata blogul, vreau sa fac lucruri pe care mi le-am propus de ceva vreme, vreau sa termin alte lucruri incepute de ceva vreme…dar nu am taria necesara pentru toate astea. Ma faci sa vreau sa fiu iar o mica pseudoscriitoare, caruia nu-i pasa de nimeni ai nimic, care scria tot ce-i trecea prin minte. Ti-am spus in repetate randuri ca te admir, ca ma inspiri, ca ceea ce scrii tu ma face sa plang. Uneori mi-ar placea sa fiu tu. E ora 22. E noapte, frig, dar cald in camera de camin. Caietele stau rasfirate in fata mea, dar nu am chef de ele. Ele sunt calaul sufletului meu, spiritului si imaginatiei mele. Inca le mai caut, dar renuntarea imi sopteste atat de bland, atat de pasional in ureche vorbe de dragoste, de dor. Mi-e frica de forma pe care ar putea-o lua…mi-e teama… …de departe parca aud o voce sugrumata, cum zbiara, cum imi arunca in fata litere asezate haotic. Si printre aceste litere parca reusesc sa intrezaresc acea farama de speranta ce a fost inchisa in Cutia Pandorei…

…si da, ascult “Yesterday” de Beatles si i-as pune si aici dar nu-mi permite telefonul…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s